ulei, pânză
30 x 50 cm
semnat dr. jos cu brun: Nicolae Vermont
stare de conservare bună
Nicolae VERMONT (Isidor GRUNDBERG) (Moinești, Bacău, 1866 – București, 1932)
Educația artistică: Academia regală de arte frumoase, München, Bavaria, Germania (1886), unde a studiat cu Ludwig von LÖFFTZ.
Școala națională de arte frumoase București (1881 – 1886) cu maestrul Theodor AMAN, coleg cu Ștefan LUCHIAN (1868 – 1917), Dimitrie SERAFIM (1862-1931) sau Frederick STORK (1872-1942).
Suplimentar, a studiat la Paris în atelierul maestrului Diogéne MAILLART (1840-1926).
De asemnea, a lucrat un timp ca ajutor în atelierul lui Nicolae GRIGORESCU (1838-1907).
A întreprins călătorii de studiu în Austria, Italia, Franța, Germania, Olanda, Cehoslovacia.
Între 1895 – 1936 a organizat 16 expoziții personale în București și a participat la 63 de expoziții de grup și saloane naționale.
Lucrările sale se regăsesc în colecții muzeale de stat (MNAR București, MN Cotroceni, MNA Cluj-Napoca, MA Constanța, Bacău, Brașov, Târgu Mureș, MN Brukenthal Sibiu) și în colecții private din țară și străinătate.
Pictura „țigăncușelor” a fost un capitol constant îmbogățit în cadrul operei lui Nicolae VERMONT, cu un accent particular plasat asupra reprezentării plastice a chivuțelor, femei ce se îndeletniceau în trecut cu spoitul caselor cu var.
Relativ obișnuiți cu imaginile frumoaselor, veselelor florărese, semnate de iluștrii colegi de breaslă interbelici, chivuțele lui Vermont ne completează semnificativ peisajul trăirilor emoționale, prin surprinderea unor personaje trecute de prima tinerețe, trudite, în repaus de țigară sau uneori căzute pe negre gânduri.
Analist atent al freamătului interior al acestor femei de o tristețe sau melancolie aparte, autorul reușește să sublinieze cu compasiune și totodată să popularizeze prin mijloace plastice specifice, condiția precară a unei întregi categorii sociale. Bidineaua chivuței și respectiv pensula artistului sunt instrumente înrudite care-i unește, putem crede, într-o intimitate specială, de neregăsit în relația cu oricare alt personaj evocat.
Ușor ieșită din tiparul chivuțelor vermontiene descrise sumar mai sus, „Chivuța” din patrimoniul Depozitului de ARTĂ se prezintă, stare dictată probabil de tinerețea debordantă a modelului, la granița între categoria florăreselor și cea a chivuțelor pictate de autor. Din prima galerie, a florăreselor, își revendică prospețimea, frumusețea, dezinvoltura și carisma personală ce nu reușesc să umbrească însă melancolia și norul de tristețe revărsat din interior.
Coerent mesajului din subsidiar, limbajul plastic al compoziției este condus cu virtuozitate de autor, centrat pe un simbolism cromatic cu accente impresioniste. Tonul local verde, tern al unui fundal fizic și mental universal valabil, atinge sugestiv partea inferioară a melancolicului chip feminin. Încadrat de eșarfa albă, privind absent peste umărul drapat în roșu, acesta reflectă prin lipsa de comunicare vizuală între personaj și spectator, o tristă și universală realitate a raporturilor inter-umane.