Nicolae CHIRILOVICI, Culesul fructelor

„Având în vedere impactul artiștilor din Baia Mare asupra formației lui Nicolae Chirilovici^[1] putem spune că pictorul arădean este produsul mai degrabă al „climatului” artistic băimarean decât al “școlii”. Cazul lui este interesant tocmai din această cauză. El a reușit o admirabilă sinteză personală, ca expresie a unei “modernități” artistice transilvănene. Modul său de întrebuințare a culorii derivă din poetica fovă. Alegerea arbitrară a culorilor este proba cea mai vizibilă, dar nu singura, a libertății absolute de interpretare oferite de fovism. In peisajele lui Chirilovici descoperim arbori cu trunchiuri albastre, porți sau garduri de un roșu intens, acoperișuri de case violacee si umbre ”aruncate” pictate într-un albastru ultramarin dens. Formele se decupează clar și tranșant. Linia (trasată și ea într-o culoare arbitrară, de obicei, roșu sau ultramarin) le închide, în maniera unui ciudat ”cloissoné”. Ritmurile liniilor de contur provoacă vibrația ansamblului pictural. 

În localitățile lor, culorile sunt exaltate în tonuri pure și strălucitoare, fără a atinge însă violența. Urmărind să redea spectacolul colorat al naturii, Chirilovici renunță la iluzia volumelor și nu este interesat nici de materialitatea sau ponderea lucrurilor. In această viziune bidimensională, obiectele sunt tratate ca niște suprafețe colorate, iar cele din adâncimea spațiului sunt pictate ca și cum ar fi văzute în prim plan. Conform lecției lui Cézanne, impresia succesiunii lucrurilor în spațiu este creată numai de alăturarea și opoziția zonelor de culoare caldă și rece. Sustrasă exigențelor naturale și efectelor luminii, culoarea a devenit un element constructiv și în același timp, un mijloc expresiv”. (Horia Medeleanu, în Arad Art 2007: 50 de ani de activitate artistică, pag. 33, ed.: Ioan Matiuț, Editura Mirador, Arad, 2008).